Recunosc că tema aceasta a fost influențată de cariera mea, devotată oamenilor bolnavi de lepră, al căror defect principal este lipsa durerii. Totuși, amorțirea este și ea o formă de suferință. În cazul pacienților de lepră, ea poate duce la o viață de puternică suferință.

Când reflectez asupra subiectului durerii prefer să nu mă gândesc în mod detașat, ca la o sumă ipotetică a suferinței lumii; în loc de asta, mă gândesc la o persoană, cu față și trup. În astfel de momente îmi amintesc adesea de trăsăturile rafinate, de castă înaltă, ale prietenului meu Sadagopan, căruia îi spuneam Sadan. Cititorii lucrării Făcut în chip înfricoșător și minunat știu că, răbdător, el a fost subiectul experimentelor mele timpurii în ce privește încălțămintea corespunzătoare pentru pacienții de lepră.

Când Sadan a venit prima dată la sanatoriul nostru, picioarele lui se micșoraseră până la jumătate din mărimea lor normală, iar degetele îi erau scurtateși paralizate. Ne-a trebuit aproape doi ani de efort necontenitpentru a opri distrugerea din trupul său. Între timp am început să îi reconstruim mâinile, lucrând la câte un deget o dată, atașând cele mai folositoare tendoane la cele mai folositoare degete și reeducându-l, pentru a-și putea controla noul ansamblude legături. În total, Sadan a petrecut patru ani cu mine în procesul de reabilitare. El personificatemperamentul indian calm, cu voce joasă. Plângeam împreună când aveam o nereușită și ne bucuram de succesul treptat. Am ajuns să îl iubesc pe Sadan ca pe un prieten drag.
În cele din urmă Sadan s-a hotărât să se întoarcă acasă, la familia lui, în Madras, pentru un weekend de probă. Când venise la noi avea mâinile și picioarele extrem de ulcerate. Acum mâinile lui erau mai flexibile, și cu ajutorul unui papuc special, ca o rotulă, putea să umble fără pericolul de a se răni.
–Vreau să mă întorc acolo unde am fost respins, zise el cu mândrie, referindu-se la cafenelele unde nu fusese primit și la autobuzele pe care nu avea voie să le folosească. Acum, nefiind așa desfigurat, vreau să merg singur prin marele oraș Madras. 
Înainte ca Sadan să plece, am revăzut toate pericolele pe care putea să le întâmpine. Din moment ce organismul său nu mai avea un sistem de avertizare prin durere, orice obiect ascuțit sau fierbinte putea să îi facă rău. Deoarece în spitalul și în atelierul nostru învățase să își poarte singur de grijă, acum era încrezător în sine. A luat trenul spre Madras și s+a intors acasă.
Duminică seara, după o cină bogată servităcu familia, Sadan s-a dus în fosta sa cameră, unde nu mai dormise de patru ani. S-a întins pe patul de pe podea și a adormit în pace și mulțumire. Era în sfârșit acasă, pe deplin acceptat din nou de ceilalți.
A doua zi dimineața, când s-a trezit și s-a examinat, așa cum fusese învățat să facă la spital, s-a înfiorat. O bucată a părții din spate a degetului arătător era sfârtecată.
Åžtia cine era vinovatul, deoarece văzuse multe răni de felul acesta la alți pacienți.Dovezile erau clare: trădătoarele picături de sânge, urmele în praf, bucata decimată de tendon și carne, care fuseseră reconstruite cu atâta grjă cu câteva luni înainte. Un șobolan îl vizitase în timpul nopții și îi roase degetul.
S-a gândit imediat la ce va zice medicul său. A fost în agonie toată ziua. Se gândea să se întoarcă la sanatoriul mai devreme, însă în cele din urmă s-a hotărât să își țină promisiunea și să stea tot weekendul. A căutat în zadar o capcană de șobolani, care să îl apere în acea ultimă noapte, dar magazinele erau închise cu ocazia unei sărbători. 

A decis că trebuie să stea treaz, pentru a se păzi de alte răni.

(Mai târziu, pentru a preveni astfel de tragedii, am încercat să păstrăm această lege la spital: toți pacienții externați trebuie să ia cu ei acasă o pisică, pentru a-i păzi de șobolani în timpul nopții.)
Toată acea noapte de duminică Sadan a stat în pat cu picioarele una peste alta, rezemat de perete, citind dintr-o carte de contabilitate, la lumina unei lămpi de petrol. Pe la ora 4 dimineața, scena a devenit plictisitoare, ochii i s-au îngreuiat și nu a mai putut să se lupte cu somnul. Cartea i-a căzut pe genunchi, iar mâna i-a alunecat într-o parte pe sticla fierbinte a felinarului de vânt.
Când s-a trezit a doua zi dimineața, a văzut îndată că o bucată mare de piele de pe mâna dreaptă era arsă. A început să tremure în pat, disperarea crescându-i ca o tumoare înăuntru, privindu-și mâinile, una roasă de șobolan, celalaltă topită până la tendoane. Învățase care sunt pericolele și greutățile pe care le aduce lepra, de fapt îi învățase pe alții care sunt acestea. Acum era devastat de priveliștea mâinilor sale vătămate. S-a gândit din nou: „Cum aș putea să dau ochii cu doctorul meu, care a muncit atât la mâinile acestea?“
Sadan s-a întors în acea zi la sanatoriul, cu ambele mâini bandajate. Când ne-am întâlnit și am început să îi desfac bandajele, a început să plângă. Trebuie să recunosc că și eu am plâns cu el. În timp ce îmi povestea nefericirea, a spus:
– Mă simt ca și când mi-am pierdut toată libertatea.
Apoi a urmat o întrebare pe care n-am putut s-o uit:
– Cum pot să fiu liber fără durere?
Trecând de la subiectul durerii în biologie, la analogia acesteia în Trupul lui Hristos, care îi cuprinde pe toți credincioșii, sunt din nou copleșit de importanța unui astfel de sistem de comunicație. Durerea joacă un rol vital în protejarea și unirea acestei comunități, așa cum o face și păzind celulele trupului meu.
Legăturile emoționale profunde leagă ființele umane la fel cum se leagă celulele corpului nostru, lucru evident chiar și în lucrurile banale,ca de pildă evenimentele sportive. Uită-te la fața unei soții care stă în tribune la Wimbledon, în timp ce soțul ei joacă în campionatul de tenis. Trăsături de îngrijorare și afecțiune se unesc așa de intens încât fiecare succes sau eșec poate fi văzut pe fața soției. E mâhnită de fiecare lovitură greșită și zâmbește la orice triumf minor. Ce îl afectează pe el, o afectează și pe ea. Sau poți vizita o familie de evrei din Miami, San Francisco ori din Chicago, în preajma alegerilor din Israel. Mulți evrei știu mai mult despre campania care se desfășoară la mii de kilometri decât despre alegerile locale. O rețea invizibilă, un plexde relații umane îi leagă cu o națiune mică de străini, de la mare distanță.
Sau amintește-ți de efectul pe care îl are asupra unei națiuni moartea unui mare conducător. Am experimentat foarte profund efectul durerii în 1963, când am venit în Statele Unite pentru a vorbi la capela studențească de la Universitatea Stanford. Serviciul de capelă a avut loc la două zile după moartea președintelui John Kenedy. În acea zi am vorbit cu durere, deoarece nu puteam citi decât suferință pe fețele sutelor de studenți înghesuiți în acea clădire. Le-am descris scene din întreaga lume, unde știam că grupe de oameni se vor aduna în rugăciune și doliu pentru a împărtăși jalea unei națiuni îndurerate. Nu am mai simțit niciodată o asemenea unitate de spirit la un serviciu de închinare.
Ceva asemenea acestor legături de solidaritate ar trebui să ne lege de celelate mădulare ale Trupului lui Hristos din întreaga lume. Când Africa de Sud trimite la închisoare creștini negri curajoși, când un guvern distruge sistematic biserica din Cambodgia, când detașamentele din America Centrală îi omoară pe creștini, iar musulmanii dau pe cineva afară din oraș pentru crima de a se fi convertit, când vecinii mei își pierd locul de muncă, o parte a Trupului suferă, iar eu ar trebui să simt pierderea. Suferința ne atrage atenția și prin semnale șoptite de singurătate, disperare, discriminare, durere fizică, ură de sine.
„Cum poate un om căruia îi este cald să înțeleagă pe cineva căruia îi este frig?“ întreabă Alexander Solzhenitsyn, încercând să priceapă apatia care există față de milioanele de bolnavi de la Gulag. Ca răspuns, și-a dedicat viața pentru a împlini munca unei „celule nervoase,“ care atrage atenția asupra durerii pe care poate că am trecut-o cu vederea. Într-un Trup compus din milioane de celule, cei care trăiesc confortabil ar trebui să dea atenție mesajelor de durere. Trebuie să dezvoltăm un prag al durerii, ascultându-i cu adevărat pe cei care suferă. Însuși termenul „compasiune“ vine de la cuvintele latine cum și pati, care împreună înseamnă „a suferi cu.“         
Astăzi lumea noastră s-a micșorat și, ca un singur Trup, noi trăim fiind conștienți de toate celulule: credincioși ruși persecutați, africani care mor de foame, oameni din Afirca de Sud, Indonezia și America Centrală care sunt persecutați ….. și se găsesc în ziare o grămadă de motive de rugăciune. Îi ajutăm noi așa cum trebuie? Le auzim strigătele la fel de bine cum aude creierul nostru durerea unui spate încordat sau al unui picior rupt? Sau dăm volumul mai încet, filtrând semnalele supărătoare de durere?
Åži, venind mai aproape, în cadrul Trupului lui Hristos – cum răspundem? În mod tragic, cei divorțați, alcoolicii, cei introvertiți, rebelii, șomerii povestesc adesea că biserica este ultima care le arată milă. Ca o persoană care ia aspirină la primul semn de durere de cap, vrem să îi aducem la tăcere, să îi „vindecăm“ fără să ne ocupăm de cauză.        Odată cineva a întrebat-o pe mama lui John Wesley:
–Pe care din cei unsprezece copii îi iubiți cel mai tare?
Răspunsul ei a fost pe atât de înțelept pe cât de prostească a fost întrebarea:
–Îl iubesc pe cel care este bolnav, până când se face sănătos, și pe cel care e departe până când se întoarce.
Asta, cred eu, este atitudinea lui Dumnezeu față de planeta noastră suferindă. El simte durerea celui care suferă; noi o simțim?
Dumnezeu face un rezumat al vieții împăratului Iosua: „Judeca pricina săracului și a celui lipsit, și era fericit. Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaște? zice Domnul.“ (Ieremia 22:16)
În biserica de azi aud multe strigăte pentru unitate, lumea care ne privește vede divizarea ca cel mai mare eșec al nostru. Biserici sunt chemate să se unească cu altele, sau câteva comunități împreună să se alăture într-o campanie națională sau mondială. Bazându-mă pe experiența pe care o am în ce privește sistemul nervos din corpul uman, aș propune un altfel de unitate: bazată pe durere.
Pot să îmi dau seama de sănătatea unui organism din cât de bine „ascultă“ durerea – la urma urmelor, majoritatea uneltelor de diagnosticare pe care le folosim (febra, pulsul, numărarea celulelor din sânge) măsoară reacția de vindecare a corpului. La fel, sănătatea Trupului lui Hristos depinde de cum au grijă părțile mai puternice de cele mai slabe.       
Unele strigăte de ajutor din Trup le auzim tare și persistent. Nu putem să nu le recunoaștem. Sunt mai preocupat de avanposturile îndepărtate ale durerii, extremitățile mădularelor Trupului Său, pe care într-un fel le-am adus la liniște. În viața mea am făcut multe amputări, majoritatea din cauza faptului că mâna sau piciorul pacientului nu mai simțea durerea. Există și mădulare ale trupului lui Hristos a căror durere nu o simțim, deorece am înlăturatsau am tăiat orice legătură care ne-ar face conștienți de ele. Aceste mădualre suferă, dar în liniște, neobservate de resul Trupului.
De pildă mă gândesc la cei mai în vârstă, adesea trimiși în spatele zidurilor azilelor, care țin înăuntru strigătele lor de singurătate și jale. Sau copiii abandonați, care cresc nefericiți, neprimiți cu dragoste în cămile adoptive. Sau alte categorii de oameni, care simt că nu sunt implicați în Trup. Sau prizonierii încuiați în spatele zidurilor uriașe. Sau studenții străini care trăiesc înghesuiți, în cămine cu condiții proaste, în teamă și izolare. Chiar și cei din biserică, judecați pentru unele neînțelegeri doctrinale minore se pot simți marginalizați, dați afară.
În societatea modernă avem tendința de a izola aceste probleme, formând organizații și numind asistenți sociali care să lucreze cu ei. Dacă nu avem grijă, se va dezvolta o formă de caritate instituționalizată, care va face imposibil contactul apropiat dintre membrii îndurerați și cei sănătoși. În acest caz ambele grupuri se atrofiază: cei care primesc caritatea sunt separați de contactul uman și de compasiune, iar cei care o oferă consideră dragostea un fel de tranzacție materială.
În corpul uman, când o zonă pierde contactul senzorial cu restul trupului, chiar și atunci când sistemul de hrănire rămâne intact, zona respectivă începe să slăbească și să se atrofieze. În majoritatea copleșitoare a cazurilor – 95 din 100 de mâini fără simț pe care le-am examinat – rezultatul este o rană severă sau deformare. Corpul protejează foarte puțin organele pe care nu le poate simți. Åži în Trupul spiritual pierderea simțului duce inevitabil la atrofiere și deteriorare interioară. Multă suferință în lume este cauzată de egoismul unui organism viu căruia pur și simplu nu îi pasă când altcineva suferă. În Trupul lui Hristos suferim deoarece nu suferim îndeajuns.    
De asemenea, vreau să vorbesc despre încă un lucru care îl realizează mădularele Trupului lui Hristos atunci când se ocupă de suferința altora. Spun asta cu grijă: noi putem arăta dragoste atunci când se pare că Dumnezeu nu arată.
Marile povestiri ale creștinilor care au suferit, începând cu Cartea lui Iov și Psalmii și continuând cu experiența marilor barbați din istoria crestinismului, vorbesc despre o „noapte întunecată a sufletului,“ când Dumnezeu pare să fie straniu de absent. Atunci când avem cea mai mare nevoie de El, atunci pare cel mai inaccesibil. În acest moment de aparentă abandonare, Trupul poate să ajungă la cea mai mare chemare a sa; devenim de fapt Trupul lui Hristos, întruchiparea realității Sale în lume.
Atunci când Dumnezeu pare ireal, le putem demonstra altora realitatea Sa arătând dragostea și caracterul Său. Unii pot crede că asta este neputința lui Dumnezeu de a răspunde celor mai profunde nevoi ale noastre: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ Eu consider însă că asta este chemarea adresată restului Trupului, de a răzbate prin singurătate și izolare pentru a întrupa fizic dragostea lui Dumnezeu.
„Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos avem parte din belșug și de mângâiere. Așa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea și mântuirea voastră; dacă suntem mângâiați, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdați aceleași suferințe ca și noi. Åži nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că știm că, dacă aveți parte de suferințe, aveți parte și de mângâiere.“ (2 Corinteni 1:3-7)
Reflectând asupra nevoii de a dezvolta o sensibilitate mai mare la durere, mă gândesc la unul din pacienții mei preferați, un om numit Pedro. Timp de cincisprezece ani trăise fără senzația de durere în mâna stângă, totuși, într-un fel mâna nu suferise nici o vătămare. Dintre toți pacienții pe care îi supravegheam, doar Pedro nu arăta nici un semn de rană sau pierdere a vârfului degetului. Asociatul meu s-a apropiat cu grijă de mâna lui Pedro și a venit la noi cu o surpriză. Un loc mic de pe palma sa avea încă o sensibilitate normală, așa încât putea să simtă cea mai slabă atingere a unui ac sau chiar a unui fir țeapăn de păr. În orice altă parte a palmei nu putea simți nimic. De asemenea, am descoperit pe un termograf că locul sensibil era cu cel puțin șase grade mai fierbinte decât restul mâinii lui Pedro (lucru ce sprijinea teoria noastră, care era pe cale de a fi formulată, că zonele calde de pe trupul nostru se opun vătămării nervoase produse de lepră.)
Mâna lui Pedro a devenit pentru noi un obiect de mare curiozitate, iar el a fost bun și nu a protestat, în timp ce noi ne făceam testele și îl urmăream. Am observat că se apropia de obiecte cu capătul mâinii, așa cum un câine se apropie de un obiect, căutând cu nasul. A luat o cană de cafea abia după ce i-a testat temperatura cu zona sensibilă de pe palmă.
În cele din urmă pe Pedro l-a obosit fascinația nesfârșită pe care ne-o provoca mâna sa. Ne-a spus:
–Åžtiți, m-am născut cu un semn pe mână. Doctorii au spus că era un hemangiom și l-au înghețat. Dar nu au putut să-l distrugă definitiv, deoarece încă îl simt cum pulsează.
Stânjenit oarecum că nu luasem în considerare această variantă, am verificat dacă arterele din mâna sa erau într-adevăr anormale. O încurcătură de artere aducea o cantitate în plus de sânge și îl trimitea înapoi la vene, fără să îl trimită la capilarele mai fine. Drept urmare, sângele curgea foarte iute prin această parte a palmei, menținând temperatura aproape de cea a inimii, prea caldă pentru ca bacilii leprei să se dezvolte.
Acel singur punct cald, de mărimea unei monezi de 5 cenți, pe care Pedro îl considera înainte un defect, a devenit pentru el un avantaj minunat atunci când s-a îmbolnăvit de lepră. Acea bucată sensibilă care îi mai rămăsese îi proteja întreaga palmă.
Într-o biserică ce a devenit mare și instituțională, mă rog să existe astfel de bucăți de sensibilitate. Trebuie să contăm pe profeți, care, fie prin discursuri, predici, fie prin artă, ne vor atrage atenția asupra nevoiașilor, vorbind elocvent despre durerea acestora.
„,Sunt zdrobit de durerea fiicei poporului meu, mă doare, m’apucă groaza,“ striga Ieremia (8:21). Åži, în altă parte: „Măruntaiele mele! Măruntaiele mele! Cum mă doare înlăuntrul inimii mele! ‘mi bate inima, nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiței și strigătul de război.“ (4:19). Profeți ca Ieremia și Mica sunt în puternic contrast cu insensibilul Iona, căruia îi păsa mai mult de confortul său decât de nimicirea unui oraș întreg. Ma tem însa că in fiecare din noi este un mic Iona
Profeții Israelului încercau să avertizeze întreaga națiune cu privire la amorțirea ei spirituală și socială. Trebuie să-i încurajăm pe Ieremia și Mica moderni și să-i prețuim pe membrii miloși, sensibili la durere, așa cum Pedro își prețuia bucățica mică sensibilă de piele. Despărțind sensibilitate de suferință, riscăm să pierdem privilegiile pe care le avem ca parte a Trupului. Un organism viu este puternic doar ca cea mai slabă parte a lui.

Acest material este o traducere.

 
Durerea care nu doare